O însemnare scrisă în urma unui eveniment mai puțin plăcut dar cu un final, sper eu, fericit pentru o mică ființă care a fost aruncată de cea care i-a dat naștere într-un tomberon, găsită de străini, dusă la spital și pe urmă recuperată de mamă. La asta voi reveni în finalul articolului.
Să fii tată e ușor. Atunci când cea mare e la grădiniță iar cea mică doarme sau când e cu mama (deși în al dolea caz nu-s atât de sigur). Nu cred că sunt un tată bun deși, am impresia, că nu-s cel mai rău tată de pe lume. Am asistat la nașterea ambelor fete și, tehnic vorbind, le-am văzut înaintea Mihaelei.
Da, eu am cele mai frumoase fete. Și asta e axiomă și nicidecum teoremă. Și nu doar că ele sunt frumoase dar, având cea mai frumoasă soție din lume, nu poate fi altfel. Chiar dacă eu sunt o maimuță grasă și lenoasă. Și aici intervine o parte tristă a problemei. Va cam trebui să revin la burta mea care-i destul de impunătoare și să slăbesc un pic pentru ca să nu ajung să nu-mi pot duce fetele în brațe. Mai ales că merită asta din plin. Chiar dacă cea mare deja arată semne de o mică alintare. Dar, dacă tot e ”Princess” merită. Mai ales atunci când face vreo boroboață și vine și mă cuprinde. Acest sentiment, chiar dacă uneori simt că e mimat din partea ei, este cel mai plăcut de pe pământ. Nici nu vreau să îmi închipui ce va fi când mă vor cuprinde ambele.
Da, eu am cea mai frumoasă soție. Și-i mulțumesc în fiecare dimineață pentru cele mai frumoase fete.
